Va amintiti fraze de genul: “E rusine mamaie sa plangem! Esti fetita mare, deja mergi la gradinita!” Sau varianta mai dura pentru baieti: “Ce rusine, mai mama mai, esti baiat, nu mai plange ca rade lumea de noi; doar fetitele plang!”
Si asa am invatat de mici sa negam emotiile, sa le ascunddem, sa ne simtim rusinati, stigmatizati si slabi daca aratam ceea ce traim in interiorul nostru.
Asa am ajuns sa ne mascam depresiile pentru ca, in final, sa ni se para normale si nici sa nu ne mai treaca prin cap ca ar putea sa ne fie mai bine. Am ajuns sa alegem sa traim ciuntiti mental si sufleteste, incapabili sa ne manifestam abilitatile, sa avem dificultati in a face fata tensiunilor normale ale vietii si sa fim disfunctionali in aspecte importante ale existentei noastre. Si asta doar pentru a evita sa fim slabi si vulnerabili in propriii ochi, traire de netolerat fata de neajunsurile aduse in vietile noastre de o depresie.
Nu mai zic de depresia din randul minorilor, care este in mod clar si ea subraportata la nivel de sistem medical (ca si in cazul adultilor), deoarece parintilor le este mai greu sa observe copilul cu depresie, cei mici manifestand asta prin cumintenie sporita si retragere/tacere. Ca atare nu iti vine sa ii duci la medic, ci mai degraba te bucuri ca nu-ti fac probleme.
Oameni buni, gasiti in voi curajul de a vorbi despre ce simtiti, cereti ajutor si fiti convinsi ca viata poate fi traita si in alt fel decat cu tristete, lipsa de motivatie, de energie, de somn, de apetit si de pofta de a trai, la modul general.
Pana atunci insa, sunt lucruri care tin de noi si le putem face inainte de a deveni ingenunchiati.
Sanatate si putere, oameni de pretutindeni!
